Studiul Torei şi respectarea comandamentelor din Tora

Tora nu spune clar când cade sărbătoarea de Şavuot, aşa cum spune despre alte sărbători. De exemplu, despre sărbătoarea de Pesah se spune în cartea Şemot (Exodul) 12,18: „În cea de a paisprezecea zi a primei luni seara să mâncaţi azime”. Despre sărbătoarea de Sucot se spune în cartea Vaykra (Leviticul) 23,34: În cea de a cincisprezecea zi a lunii a şaptea este sărbătoarea de Sucot (Sărbătoarea Colibelor). În privinţa sărbătorii de Şavuot, în Tora nu este înscrisă data exactă la care este celebrată, ci este menţionată în legătură cu numărătoarea „omerului”, socotindu-se zilele începând de la sărbătoarea de Pesah până la încheierea numărătorii a şapte săptămâni. După aceasta urmează sărbă-toarea de Şavuot. Pe această cale, numărătoarea „omerului” leagă sărbătoarea de Pesah de sărbătoarea de Şavuot şi transformă sărbătoarea de Şavuot – sărbătoarea primirii Torei – în culmea spirituală a sărbătorii eliberării.
HaRaN (Rabeinu Nissim) a explicat sensul numărătorii „omerului” în tratatul talmudic Pesahim 28,1. În explicaţiile sale, el s-a bazat pe un midraş în care se povesteşte că fiii lui Israel l-au întrebat pe Moşe: „Când ne vom ruga lui Dumnezeu şi Îl vom cinsti pe munte – respectiv, când ne va fi dată Tora? El le-a răspuns că peste cincizeci de zile, iar fiii lui Israel au început să numere zilele, zi de zi, fiecare pentru el însuşi”.
Salvarea din Egipt a aruncat jugul robiei de pe poporul lui Israel, dar pe această cale ei s-au transformat numai în robi eliberaţi şi nimic mai mult. Ei încă nu cunoşteau conţinutul pozitiv al libertăţii. Aceşti oameni au reuşit să ajungă la sensul propriu al libertăţii numai în clipa Revelaţiei Sinaitice. După cum s-a afirmat în cartea Devarim (Deuteronomul) 27,9: „Astăzi, prin aceasta aţi devenit popor”. Din această frază rezultă specificul poporului evreu, diferit de celelalte popoare. Toate popoarele au apărut înainte de apariţia Învăţăturilor lor, dar apariţia poporului lui Israel a fost precedată de învăţătura sa, de apariţia şi primirea Torei. Această concepţie asupra poziţiei Torei şi a relaţiei între Tora şi poporul lui Israel limitează şi reduce cercetarea explicării cauzelor îndeplinirii poruncilor divine („miţvot”). Explicaţiile poruncilor divine de către învăţaţi, nu au fost date decât pentru a apropia aceste porunci divine de gândirea noastră logică şi a le face să fie pe înţelesul nostru în măsura redusă în care mintea omenească le poate pricepe.
Înaintaşii noştri din alte generaţii ne-au învăţat să recunoaştem că gândirea şi puterea minţii noastre sunt limitate, şi că trebuie să fim atenţi atunci când respingem lucruri care nu pot fi înţelese de mintea noastră. De aceea, nu trebuie să legăm respectarea poruncilor Torei de înţelegerea sensului lor. Noi învăţăm acest lucru din comportarea patriarhului Avraham, părintele nostru, în cazul sacrificării lui Iţhak.
Patriarhul Avraham ne-a învăţat că, pentru a înţelege poruncile lui Dumnezeu, trebuie întâi de toate să le îndeplinim. Pe calea îndeplinirii poruncilor lui Dumnezeu – şi nu pe calea şovăirilor asupra îndeplinirii lor – a reuşit Avraham să le înţeleagă, întrucât Dumnezeu i-a spus: „Înalţă-l şi nu-l înjunghia pe Iţhak, fiul tău”. Patriarhul Avraham a transmis această comportare de credinţă în Dumnezeu urmaşilor săi. Ea a căpătat expresie în cuvintele spuse de fiii lui Israel în clipa Revelaţiei Sinaitice, care au premers faptului în sine, respectiv îndeplinirea poruncilor divine în conformitate cu înţelegerea lor. Ei au spus: „Să facem şi să auzim”, deci fapta este poarta care deschide drumul spre înţelegere.

Orice început este greu

Fiecare om are tendinţa de a se perfecţiona şi a-şi adăuga cunoştinţe diverse, însă adeseori unii oameni nu îndrăznesc să înceapă să înveţe, de teamă că nu-şi vor putea termina studiile. De aceea secretul studiilor este parcurgerea lor treptată, fază după fază. Acest aşa-numit „secret” a fost cunoscut de înaintaşii noştri. Învăţaţii noştri au spus: Acest neînvăţat a intrat în sinagogă şi i-a văzut că învaţă Tora. El i-a întrebat: „Cum poate cineva să înceapă să înveţe Tora?” Cei care învăţau i-au răspuns: „Mai întâi citeşte din cartea de rugăciune (Sidur), după aceea din Tora, după aceea din regulile de comportare (Halaha), după aceea din legende (Agadot)”. Pentru că a auzit aceste lucruri (respectivul neînvăţat) şi-a spus lui însuşi „Când voi învăţa toate acestea?”. Şi a renunţat la ideea (de a învăţa) şi a părăsit Beit-Midraşul. (Midraş Tanhuma, 41).
Deci acest om atunci când a văzut cât are de învăţat, a renunţat, a deznădăjduit. Cantitatea uriaşă a materiei pe care trebuia s-o înveţe l-a făcut să renunţe, pentru că totul i se părea prea îndepărtat şi prea greu. De aceea, el s-a retras şi a renunţat complet. Acest caz ne învaţă că majoritatea celor care nu au ajuns la realizări concrete în studiu, poate că nu erau lipsiţi de bunăvoinţă, ci de răbdarea de a persevera în studiu. Ei au văzut întreaga Tora în faţa ochilor şi li s-a părut că nu o vor putea învăţa în întregime, nu au îndrăznit să creadă acest lucru. Cu toate acestea, aşa cum sunt persoane care simt teama continuării, sunt şi persoane care simt teama începutului. Înţe-lepţii noştri au explicat acest lucru printr-un exemplu deosebit de potrivit. „Cazul unei bucăţi de pâine atârnată de o grindă la mar-ginea tavanului unei case. Cel prost a întrebat: Cine o poate da jos? Cel deştept a spus: Dar oare nu a fost pusă acolo de cine-va? Eu voi aduce o scară şi o voi da jos. În acelaşi mod, prostul spune: Cine poate să înveţe toată Tora (învăţătura) care se află în inima şi în mintea unui învăţat? Iar cel deştept spune: Dar acesta oare nu a învăţat-o de la altul? Iată, voi învăţa două norme halahice astăzi şi două norme halahice mâine – şi tot aşa în fiecare zi – până voi învăţa toată Tora” (Midraş Vayikra Raba 19).
Atât prostul cât şi deşteptul văd bucata de pâine, spânzurată undeva sus în aer, mult mai sus decât locul în care se află ei. Numai că prostul se sperie de faptul că nu poate întinde mâna pentru a o lua, renunţă la ea, rămâne flămând, iar bucata de pâine rămâne la locul ei. În schimb, deşteptul vede bucata de pâine atârnată sus, dar nu se teme şi nu renunţă ci caută o cale pentru a o lua. Din însuşi faptul că bucata de pâine este atârnată, el învaţă că cineva a atârnat-o acolo şi ajunge la concluzia că poate fi dată jos. Acest caz ne învaţă că nu trebuie să ne temem şi să renunţăm la ceva din cauza unei dificultăţi, ci să căutăm o cale pentru a depăşi această dificultate. În multe cazuri, dificultatea însăşi ne poate conduce la soluţionarea problemei.

Efortul pentru învăţarea Torei

Există două trepte de câştigare a înţelepciunii. Prima treaptă este aceea în care oameni învaţă diferite discipline după un program comod fiecăruia, astfel că cine se străduieşte ajunge la rezultate. Mai presus decât aceasta este studiul făcut cu eforturi speciale. Aceasta este calea pe care este câştigată Tora. Această cale este cerută pentru studiul Torei, iar cel care o învaţă nu ajunge la ea decât pe această cale, aşa cum înţelepţii noştri au comentat o frază din cartea Vayikra (Leviticul 26,3): „Dacă vă veţi comporta după legile Mele” – „Preocupaţi-vă să învăţaţi Tora”, comentează Raşi. Şi din efortul pentru învăţarea Torei rezultă respectarea comandamentelor divine, aşa cum se afirmă în continuare tot în cartea Vayikra (Leviticul), capitolul 26: „Poruncile Mele să le respectaţi şi să le îndepliniţi în practică.” Încetarea efortului pentru învăţarea Torei aduce după sine încetarea respectării poruncilor Domnului, precum şi coborârea treaptă după treaptă, până la pierderea legământului existent în iudaism. În comentariul său la Tora (cartea Vayikra/Leviticul) 26,15, Raşi (Rabi Şlomo Iţhaki) afirmă că „indicaţiile date în această frază vorbesc despre o reacţie în lanţ, fiecare verigă fiind prinsă de altă verigă: nu învaţă, nu îndeplineşte poruncile divine în practică, se satură de alţii care le îndeplinesc, urăşte înţelepţii, deranjează pe alţii în îndeplinirea poruncilor divine, respinge poruncile divine şi respinge esenţialul, iar cauza acestei căderi este lipsa de efort în studiul Torei”.
Părerea înţelepţilor noştri asupra studiului Torei, după care efortul de a învăţa nu reprezintă numai un avantaj în studiu, acesta fiind – de fapt – o parte din însuşi studiul Torei, este reamintită în binecuvântările la Tora. Autorii binecuvântărilor şi-au pus pecetea astfel, subliniind că trebuie „să ne ocupăm cu Tora – şi nu să învăţăm Tora”, pentru că dorinţa lor era să includă efortul pentru studiul Torei. Rambam (Rabi Moşe ben Maimon, sau Maimonide) în comentariul său la tratatul „Avot” (Mişna, capitolul 5, paragraful 23), scrie că înţelepciunea câştigată fără efort şi trudă este lipsită de posibilitatea de existenţă şi omul nu are vreun avantaj de la ea. Pe baza părerii lui Rambam, rabinul Israel Salanter s-a referit (sub formă de aluzie) la o legendă talmudică în care se spune că se explică oamenilor – din ceruri – că Tora şi cunoştinţele asupra ei nu au importanţă dacă nu sunt învăţate cu efort. În Talmud (Ghemara, tratatul Nida, capitolul 30, pagina 2), se povesteşte că pruncul aflat în pântecele mamei este învăţat toată Tora, iar atunci când se naşte şi vede lumina zilei vine un înger care îi trage o palmă peste gură şi îl face să uite toată Tora. Rabinul Israel Salanter se întreabă: „Dacă l-au învăţat toată Tora, de ce aceasta îi este luată?” Explicaţia rabinului Israel Salanter este că din ceruri, se impune pruncului să câştige Tora prin efortul său, iar ceea ce a primit fără să facă nici un efort este lipsit de valoare. Este un lucru care nu îi aduce nici un profit şi de aceea îi este luat.
Întrucât izvoarele iudaismului arată că învăţarea Torei necesită efort, rabinul „Hafeţ Haim” explică un pasaj din Talmud (Ghemara, tratatul Brahot 28,2) în acest sens. „Cel care iese din casa de studiu (Beit Midraş) spune în clipa ieşirii: „Eu trudesc şi ei trudesc, eu trudesc şi primesc răsplată, iar ei trudesc şi nu primesc răsplată”. Cu toate că unui meseriaş îi este plătit salariul după munca pe care a depus-o, un obiect produs nu i se plăteşte după efortul depus pentru producerea lui ci în funcţie de valoarea obiectului respectiv pe piaţă, fie că a lucrat mult timp, fie că a lucrat puţin timp pentru a-l produce. În privinţa studiului Torei situaţia este diferită. Răsplata fiecăruia care învaţă Tora este stabilită în funcţie de osteneala sa. Scrie că: „răsplata sa este după truda sa”. Eu mă străduiesc şi primesc răsplată după trudă în funcţie de cât de greu mi-a fost.”
Chiar şi cel care a învăţat, dar a uitat cele învăţate şi nu a reuşit să obţină nici un profit din ceea ce a învăţat, iar studiul nu este în mâna lui – şi lui îi este garantată răsplata. Acest lucru a fost explicat de tatăl şi învăţătorul meu, rabinul Pinhas Wasserman, binecuvântată fie-i amintirea. Un paragraf („mişna”) din tratatul talmudic „Avot” (capitolul 2, paragraful 14) afirmă: „Să ştii în faţa cui te trudeşti, şi drept este cel care vede truda muncii tale şi te va răsplăti pentru fapta ta”.
Regretatul meu părinte şi învăţător a comentat această frază în sensul: „Chiar dacă vei uita, oricum totul este cunoscut în faţa Lui, iar El te va răsplăti după fapta ta, chiar dacă nu ai avut vreun rezultat de la aceasta iar învăţătura nu este în mâinile tale”!
Fiecare este dator să se străduiască să înveţe Tora. De aceea, se cere fiecărui om să facă acest lucru după puterile sale, iar fiecăruia i se oferă studiul Torei la nivelul la care poate ajunge. Fiecare se va ocupa cu studiul Torei din tot sufletul, după puterile lui aşa cum scrie în tratatul talmudic „Avot” capitolul 6, paragraful 4 (comentariu): „Dumnezeu nu-i va pretinde cunoaşterea perfectă a Torei nimănui, decât după puterile sale”. Cel potrivit să înveţe Tora va învăţa Tora; cel potrivit să înveţe Mişna va învăţa Mişna; cel potrivit să înveţe Ghemara va învăţa Ghemara: fiecare după posibilităţile şi talentul lui. În lucrarea „Halahot Tora”, capitolul 1, paragraful 6, Rambam scrie că oricine este obligat să-l înveţe fraza cu care se încheie Tora pe fiul său minor începând din clipa în care acesta începe să vorbească. „Tora ne-a fost poruncită de Moşe, tradiţia de comunitatea lui Iakov”.
De aici învăţăm că Tora este moştenirea noastră, o primim din generaţie în generaţie, ea însăşi ajunge la fiecare fără efort şi trudă, cum am învăţat dintr-o altă „mişna” din tratatul talmudic „Avot” (capitolul 2, paragraful 12), „Pregăteşte-te să înveţi Tora, pe care nu ai primit-o ca moştenire”. Autorul cărţii „Tiferet Israel” (Frumuseţea lui Israel) explică acest lucru în sensul că Tora este primită ca moştenire şi nu este moştenire.
Moştenire este pentru tot poporul lui Israel, proprietatea noastră, pe care am primit-o de la strămoşii noştri şi pe care o transmitem mai departe, din generaţie în generaţie, iar fiecărei generaţii îi este promis că o va primi moştenire. Dar ea nu este moştenire pentru fiecare individ în parte, ci el trebuie şi să se străduiască pentru a o câştiga, prin efort şi trudă.
La baza tuturor lucrurilor este ceea ce scrie în Tora: „Dacă vă veţi comporta conform Legilor Mele”. Dumnezeu promite lui Israel binecuvântare şi belşug pentru efortul şi truda de a câştiga Tora. În ultimul timp după alegerea mea ca rabin al Asociaţiei Evreilor Originari din România stabiliţi în Israel, simt şi mărturisesc efortul membrilor obştei noastre, pentru câştigarea Torei şi a răspândiri ei în Ţara Sfântă.
Dar învăţarea Torei este printre lucrurile care trebuie păstrate, întărite, nefiind de ajuns un status-quo static. Prin păstrarea şi întărirea ei în viitor înţelegem să ne ocupăm cu tradiţia poporului lui Israel şi să facem noi eforturi pentru câştigarea Torei noastre. Atunci se va împlini promisiunea din Tora: „Şi veţi mânca pâinea voastră pe săturate şi vă veţi întoarce cu siguranţă în ţara voastră, şi v-am adus pace în ţară şi voi fi alături de voi de-a lungul existenţei” (Vayikra/Leviticul 27,13).
În încheiere, ne punem întrebarea: tocmai un asemenea eveniment de importanţă mondială, primirea Torei, să nu fie celebrat la dată fixă, menţionată în calendar? Acest lucru ne învaţă că Tora este deasupra timpului şi locului, ea nu depinde de timp şi de loc, ci este prezentă în orice loc din lume şi în toate perioadele istorice. Poruncile Torei pot fi îndeplinite fără nici o dependenţă de loc şi de timp.

Avem un numitor comun: Tora poporului lui Israel

De la ieşirea din Egipt până astăzi, suntem martorii unei dispute şi neînţelegeri în rândul diferitelor grupuri care se confruntă între ele. Numai o singură dată am reuşit să ajungem la unitate deplină şi adevărată: în cinstea primirii Torei, de sărbătoarea de Şavuot. Atunci, când poporul lui Israel s-a adunat lângă Muntele Sinai, era „ca un singur om, cu o singură inimă.”
Aceasta nu este numai o mărturie istorică. Povestirea include un mesaj profund. Unitatea poporului evreu poate exista numai pe baza Torei, care i-a fost dată pe Muntele Sinai. Fără această bază putem greşi considerându-ne sau fiii unui singur popor, sau un amestec de oameni diferiţi, din culturi şi etnii care nu au nimic comun între ele. Este foarte greu, chiar imposibil, de a considera şi de a ne referi la poporul evreu pe baza categoriilor naţionale general-acceptate. De exemplu, poporul român include pe locuitorii României, vorbitori de limba română, care se identifică cu cultura română, etc.
Dacă cineva s-a născut în America, în calitate de nepot al unui imigrant din România, dar nu a vizitat România niciodată, nu vorbeşte limba română, şi nu cunoaşte cultura românească, el nu poate fi considerat român, ci american din toate punctele de vedere.
Numai în cadrul poporului evreu poate exista o situaţie diferită. Persoane care locuiesc în România, în America, sau în alte ţări ale lumii, vorbind limbi diferite şi trăind în conformitate cu norme şi obiceiuri culturale diferite, sunt considerate totuşi ca aparţinând unuia şi aceluiaşi popor: poporul evreu.
Veţi afirma că fiii poporului evreu aparţin aceleiaşi rase? Această afirmaţie nu este adevărată. De-a lungul generaţiilor, s-au alăturat poporului evreu – prin intermediul trecerii la iudaism în conformitate cu normele halahice – persoane aparţinând diferitelor popoare şi rase, iar aceşti oameni sunt consideraţi evrei din toate punctele de vedere. Sau, poate, toţi evreii ar putea fi definiţi ca practicanţi ai uneia şi aceleiaşi religii? Nici această definiţie nu este corectă, deoarece este evreu şi cel care nu este religios şi nu îndeplineşte comandamentele din Tora. Chiar şi evreul care a părăsit religia iudaică şi a trecut la altă religie este considerat evreu, respectiv „evreu convertit” sau „evreu botezat”: el nu are nevoie de o ceremonie specială pentru a reveni la iudaism.
Care este, aşadar elementul care leagă pe toţi fiii poporului evreu?
Într-adevăr, identitatea evreiască este unică şi nu are pereche în lume. Ea nu are la bază naţionalitatea, rasa sau religia. Identitatea evreiască rezultă din suflet, din sensibilitatea specială pe care ne-au lăsat-o moştenire strămoşii noştri Avraham, Iţhak şi Iacov, precum şi din legământul care a fost încheiat cu noi atunci când ne-am aflat la poalele Muntelui Sinai şi am primit Tora. În cadrul acestei revelaţii sinaitice a fost încheiat un legământ special, unic în felul său, între Dumnezeu şi poporul evreu. Creatorul lumii ne-a ales dintre toate popoarele şi ne-a stabilit destinaţia de regat de preoţi şi neam sfânt.
Noi suntem evrei pentru că esenţa noastră sufletească internă este evreiască. Însuşi actul existenţei noastre ca evrei nu este legat de fapte, limbă, domiciliu şi cultură. Dacă cineva s-a născut evreu el duce cu sine elementul evreiesc, sufletul evreiesc, şi este o parte integrantă din poporul evreu.
(Dumnezeu a acordat acest drept şi persoanelor care se alătură acestui legământ în conformitate cu normele halahice – „gherim”).
Acesta este izvorul unităţii evreieşti, unitate care nu este condiţionată cu nimic. Aceasta este o legătură pură între un evreu şi alt evreu, prin puterea faptului că în inima fiecăruia dintre noi, se află acel element evreiesc prin care suntem egali cu toţii.
Pentru ca iudaismul nostru să fie cunoscut şi conştient, este necesar să adoptăm componente ale vieţii evreieşti: Tora, tradiţie, cultura iudaică şi altele. Pe această cale, noi umplem lumea noastră interioară cu conţinut iudaic şi se creează potrivirea între esenţa noastră interioară şi modul nostru de viaţă, conştiinţa şi sentimentele noastre. Dar chiar dacă există discrepanţe între conştiinţa iudaică a diferitelor părţi a poporului nostru, acest fapt nu poate modifica însăşi coeziunea interioară care uneşte pe toţi. Tora, învăţătura poporului nostru, este sursa unităţii evreieşti şi ea trebuie întărită şi respectată.

HAG ȘAVUOT SAMEAH!

Rabin Iosef Wasserman (Anima News)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s