Conferința de la Wannsee – Soluția finală și România – de ce nu au mai fost deportați evreii din Vechiul Regat și Sudul Transilvaniei

            Petru Clej

Autor: Petru Clej / Sursa: G4Media.ro

Acum exact 80 de ani – 20 ianuarie 1942 – avea loc într-o clădire din Wannsee în suburbia Berlinului, o întâlnire la care au participat 15 membri importanți ai regimului nazist, în frunte cu generalul Reinhard Heydrich, temutul adjunct al temutului șef al SS, Heinrich Himmler, unde a fost discutată implementarea “Soluției finale” în Europa, nimicirea totală a unui număr menționat atunci de 11 milioane de evrei.

Soluția finală fusese deja aprobată cândva în 1941 de Fuhrerul Adolf Hitler așa că misiunea lui Heydrich era să coordoneze diversele departamente guvernamentale ale statului german în sprijinul acestei politici de genocid planificat prin metode industriale, în special prin gazare în lagăre de exterminare, în locul așa numitului Holocaust prin gloanțe, care avusese loc pe teritoriul ocupat al URSS și la care a participat și România aliată.
De pildă, unul dintre participanții la conferința de la Wansee a fost locotenent-colonelul SS Adolf Eichmann, cel care avea să coordoneze deportarea în lagărul de la Auschwitz a aproape jumătate de milion de evrei după ocuparea de către Germania nazistă a Ungariei și nordului Transilvaniei pe 19 martie 1944.
Conferința de la Wannsee a prevăzut și genocidul evreilor din România condusă de Ion Antonescu, alții decât cei din Basarabia, Bucovina, Herța, Dorohoi și Transnistria care fuseseră deja supuși până la acea dată unei politici de genocid.
Germania avea în România un trimis special pentru rezolvarea chestiunii evreiești, Gustav Richter, iar impactul Conferinței de la Wannsee a fost resimțit imediat și la București, după cum menționează Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Richter face planuri de deportare

„La 23 ianuarie 1942, două zile după Conferința de la Wannsee, Richter a cerut ca Mihai Antonescu (adjunctul lui Ion Antonescu, n.r.) să stopeze migrația evreilor din România, având în vedere iminenta Soluție Finală a problemei evreiești în Europa. Mihai Antonescu a acceptat în principiu, deși vase ce transportau evreii continuau să părăsească România. Totuși, Ion Antonescu nu a avut răbdare să aștepte rezultatul german al Soluției Finale. În ședința guvernului din 16 decembrie 1941, el declara: ‘Chestiunea jidanilor este în curs de discuție la Berlin. Germanii doresc să aducă jidanii din Europa în Rusia și să-i așeze în anumite zone, dar va mai trece timp până la îndeplinirea acestui plan’ ” (op. cit. pag 65)

Trimisul special pentru chestiunea evreiască în România, Gustav Richter
foto: Bundesarchiv

Richter discuta cu omologul său Radu Lecca cu privire la deportarea în masă a evreilor din România, dar în aprilie 1942, cu de la sine putere și fără să consulte partea română a publicat un articol în ziarul ambasadei Germaniei la București în care se adresa direct Comunității evreiești din România, avertizându-i pe evrei să nu-și facă “speranțe false” în privința unei împiedicări a Soluției Finale, care urma să fie rezolvată “în cadrul european”.
În iunie 1942, după victoriile armatei germane pe frontul de est și înaintarea armatei române spre Caucaz și trecerea Donului, Ion Antonescu a acceptat deportarea în masă a evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei în lagăre din Guvernământul General, așa cum denumise Germania nazistă partea de est a Poloniei ocupate.
În primăvara lui 1942 mai rămăseseră în România circa 300.000 de evrei. Basarabia și Bucovina (cu excepția orașului Cernăuți) deveniseră practic Judenrein – curățate de evrei, fie prin ucidere, fie prin deportare în Transnistria, unde majoritatea fie au fost uciși, fie au murit de foame, frig sau boli.

Antonescu se răzgândește

“Două documente germane datate 26 iulie și 11 august 1942 menționau viitoarele deportări ale evreilor români: primul, semnat de Heinrich Müller, șeful Secției IV B din RSHA, era adresat Ministerului de Externe german, iar al doilea, un raport al lui Martin Luther de la Ministerul de Externe către comandantul Poliției de Securitate și al S.D., Reichsführer-ului SS, Heinrich Himmler.
În timpul interogatoriului său la Ierusalim, Adolf Eichmann a recunoscut cã el însuși a redactat scrisoarea care purta semnătura lui Müller. Scrisoarea îl informa pe subsecretarul Martin Luther, șef de departament (Inland II) în Ministerul de Externe, că deportarea evreilor români va începe la 10 septembrie 1942.” (op. cit. pag. 66)

Antonescu nu a cedat presiunilor lui Hitler

Richter însuși a elaborat planul deportării a 275.000 de evrei din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei care urmau să fie duși în lagărul de exterminare de la Belzec, în sud-estul Poloniei și a purtat îndelungi negocieri cu reprezentanți ai guvernului condus de Ion Antonescu.
Dar trenurile către Belzec nu au mai plecat și Richter a publicat pe 8 august 1942 un articol vehement în Bukarester Tageblatt, intitulat “Slugile evreilor” în care-i denunța nu doar pe liderii comunității evreiești, ci și pe românii care au încercat să împiedice deportarea evreilor. Richter i-a trimis lui Eichmann acest articol pe 15 noiembrie 1942 ca o explicație a eșecului său.
„Ambasadorul von Killinger, însoțit de Richter, l-a vizitat pe Mihai Antonescu, la 26 noiembrie 1942, pentru a cere o explicație asupra faptului că nu a început deportarea evreilor din România în Guvernãmântul General. Ministrul român de Externe a răspuns cã Mareșalul Antonescu a decis doar să aibă în vedere posibilitatea unei evacuări din Transilvania, dar aplicarea a fost amânată.
După Stalingrad, guvernul român a informat oficial Berlinul că‚ singura soluție a problemei evreiești din România este emigrarea’.
Antonescu nu a cedat naziștilor, în ciuda intenselor presiuni făcute asupra sa mai întâi prin ambasadorul german și apoi cu ocazia întâlnirilor sale cu Hitler și Ribbentrop din aprilie 1943 pentru a îndeplini angajamentul său de a deporta evreii români. Astfel, Antonescu și regimul său i-au cruțat pe evreii din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei de consecințele aplicării Soluției Finale de către naziști.’” (op.cit. pag. 67)
Dar de ce și-a schimbat Antonescu opinia față de deportarea în masă a evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei, cu care fusese inițial de acord? Aici nu există o explicație clară.
Istoricul Jean Ancel (1940 – 2008), considerat cel mai mare specialist în istoria Holocaustului din România, spunea într-un interviu la BBC în 1998: “Datorită conducerii evreiești, a celui mai important lider evreu, Willhelm Filderman, care a cerut ajutorul liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu și liderului Partidului Național Liberal, Brătianu, care a înțeles primejdia pentru viitorul României și a intervenit pe lângă Antonescu.”
Un alt motiv ar fi lipsa de receptivitate a germanilor față de solicitările lui Antonescu pentru retrocedarea nordului Transilvaniei, atribuit de Hitler și Mussolini Ungariei în 1940 prin Arbitrajul de la Viena, susținea Jean Ancel la BBC în 1998.

Regina Mamă Elena – „mama evreilor din România”

O altă personalitate care a avut un rol important în salvarea evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei a fost și Regina Mamă Elena.

Regina Mamă Elena a jucat un rol decisiv în salvarea evreilor din România
Foto: Yad Vashem

“Cu multă duioșie, dar și cu multă energie, ea a răspuns apelurilor mele ca să obțină aprobarea guvernului român pentru trimiterea de ajutoare deportaților din Transnistria și, în sfârșit, pentru evitarea deportării în Polonia a restului populației evreiești din România. Regina Mamă a reușit în demersurile sale pe care le-a făcut cu mare devotament și cu sprijinul Majestății Sale, Regele Mihai. În urma propunerii mele, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim i-a atribuit post mortem titlul de Dreaptă între Popoare în 1993. Ea a fost o adevărată mamă pentru populația evreiască din România, populație crunt obidită în perioada Holocaustului.”, spunea în 1998 tot la BBC șef rabinul României din perioada 1940 – 1947, Alexandru Șafran. (1910 – 2006).
“Mama i-a spus regelui că este o rușine ce se întâmplă cu oamenii în această țară și că ea nu mai poate suporta în continuare, cu atât mai mult cu cât regele, fiul ei și numele său vor fi mereu legate în istoria României de crimele comise împotriva evreilor, iar domnia sa va fi numită a lui “Mihai cel Cumplit”. Ea i-a pus foarte serios în vedere regelui că, dacă deportările nu sunt imediat sistate, va părăsi țara. Drept urmare, regele i-a telefonat numaidecât prim-ministrului Mihai Antonescu și, în consecință, a avut loc un Consiliu de Miniștri, în urma căruia nu numai că arestații au fost eliberați, dar s-a dat și un comunicat al Președinției.” scria la 30 octombrie 1942 Gustav Richter într-o scrisoare adresată superiorilor săi de la Berlin.
Așadar, diferența între Germania și România cu privire la atitudinea față deportarea și nimicirea evreilor a fost că pe măsură ce războiul mergea tot mai rău, naziștii erau tot mai hotărâți în acțiunea de exterminare a evreilor, în timp ce Antonescu și-a redus mult furia și zelul exterminator din a doua jumătate a lui 1941, căreia i-au căzut victimă aproape 200.000 de evrei de la Iași, Basarabia, Bucovine, Herța, Dorohoi și Transnistria. În acest fel, cu mici excepții, evreii din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei au scăpat de deportare.
Iar Conferința de la Wansee a constituit practic momentul în care atitudinile celor două țări față se Soluția finală au devenit clar divergente.

Autor: Petru Clej / Sursa: G4Media.ro

Lasă un răspuns

WP Radio
WP Radio
OFFLINE LIVE
%d blogeri au apreciat: