Evreii din nordul Transnistriei 1941 – 1944: persecutați sub autoritate românească, măcelăriți de germani, uitați de istorie

Maksim Goldenshteyn (născut 1988 la Cernăuți) este jurnalist și trăiește la Seattle, unde a emigrat familia bunicului său matern, Motl Braverman, în 1992, când el avea patru ani. Mulți ani mai târziu Maksim a aflat despre istoria familiei sale și l-a convins pe Motl să-i povestească tragediile perioadei 1941 în teritoriul dintre Nistru și Bug, care a căpătat numele de Transnistria sub administrația regimului condus de Ion Antonescu, aliat cu Germania nazistă. 

Maksim Goldenshteyn: Localitatea natală a bunicului meu se numea Tulcin în nordul Transnistriei, cu o populație de aproximativ 11.000 de locuitori în perioada imediat premergătoare celui de-al doilea război mondial, dintre care circa 5.000 erau evrei. Majoritatea populației evreiești trăia în partea mai urbană a localității, majoritatea fiind meșteșugari și comercianți. Interacțiunea între evrei și creștinii ucraineni avea loc cu prilejul târgului săptămânal din localitate, evreii vorbeau ucraineana, iar la rândul loc ucrainenii învățaseră să se exprime în idiș. Relațiile erau calde, dar subzista încă o moștenire a violențelor din secolului al XVII-lea cu prilejul revoltelor cazacilor și a pogromurilor de atunci. Ei vorbeau idiș acasă, mai ales pentru că trăiau în comunități evreiești compacte. Dar ei vorbeau și rusă și ucraineană, car erau limbile vorbite de oamenii care trăiau în apropierea lor.

Reporter: Este adevărat că evreii din Transnistria, ca și ceilalți din URSS erau favorabili regimului bolșevic instaurat în 1917?

Maksim Goldenshteyn: Evreii sunt asociați de multe ori cu bolșevismul dar de cele mai multe ori acest lucru nu este adevărat. În timpul războiului civil (1918 – 1920) au fost armate care au masacrat evrei, dar după perioada inițială bolșevicii au decis să nu mai masacreze evrei. Când bolșevicii au venit la putere, evreii au fost emancipați, nu au mai fost restricții cu privire unde aveau dreptul să locuiască. Evreii au suferit în timpul foametei din Ucraina din 1932 – 1933. Știu că există o percepție că n-au suferit. 

Reporter: Ce s-a întâmplat în Transnistria după atacarea URSS de către Germania nazistă și aliata sa, România antonesciană?

Maksim Goldenshteyn: Le-a luat exact o lună de la începutul războiului împotriva URSS germanilor să ajungă la orașul bunicului meu matern, Tulcin. Era data de 23 iulie 1941. Populația nu știa nimic din ce se întâmpla. În unele regiuni ale Uniunii Sovietice au existat eforturi de evacuare a populației sovietice, dar la Tulcin nu exista o gară feroviară și dacă nu aveai cal și căruță și nu aveai informații cu privire la ce urma să vină n-aveai nicio șansă să te evacuezi. În plus, existența pactului Ribbentrop – Molotov din 1939 dintre Germania nazistă și URSS interzicea orice critică în presă, deci nimeni nu avea habar de ceea ce se întâmpla în Polonia. Autoritățile din Tulcin le-au spus familiei mele să rămână acolo că vor fi în siguranță.

Primii ocupanți au fost germanii. După aceea devine confuz: auzi la început despre germani și apoi către sfârșitul verii despre români, dar chiar și în decembrie 1941 mai erau acolo germani, când evreii au fost deportați în lagărul de la Peciora. Există o percepție că în Ucraina au avut loc execuții în masă ale evreilor, inclusiv împotriva femeilor și copiilor, dar la Tulcin când au sosit germanii ei nu au făcut execuții, în acel moment nici măcar nu organizaseră ghetoul, însă era foarte clar unde locuiau evreii pentru că ei erau concentrați într-o anumită parte a orașului.

Ghetou, steaua galbenă, deportare

Reporter: Când au început primele măsuri represive împotriva evreilor?

Maksim Goldenshteyn: În septembrie 1941 a fost emis un decret prin care populația locală evreiască era obligată să locuiască într-un ghetou și să poarte steaua galbenă. Bărbații între 14 și 60 de ani trebuiau să se prezinte la muncă forțată în fiecare dimineață. Ghetoul era delimitat doar de câteva fire de sârmă ghimpată.

Ghetoul a fost înființat în octombrie 1941, iar deportarea a început în decembrie, dar datele sunt destul de neclare, unii spun 7 decembrie, alții 13 decembrie. În acel moment din cei 5.000 de evrei care locuiau acolo înainte de război rămăseseră numai circa 3.000. O parte a bărbaților fuseseră incorporați în Armata Roșie, iar alții au reușit totuși să fugă, deci la acel moment rămăseseră în majoritate femei, copii și bătrâni.

Într-o bună zi, de dimineață, li s-a spus să-și părăsească locuințele, să ia cu iei numai ce puteau duce cu brațele și au fost adunați în Școala numărul 1, situată la marginea ghetoului, deci nu era prea departe. Au stat acolo vreo câteva zile, nu li s-a dat nici hrană, nici apă.  

Apoi au fost luați în grupuri, separați pe sexe, li s-a spus că urmează să fie dezinfectați la o baia comunală, li s-a spus să se dezbrace. Nu știu dacă era adevărat, dar se pare că hainele au fost controlate pentru lucruri de valoare. Românii care preluaseră controlul localității nu erau preocupați cu dezinfectarea.

Iar la acel moment fuseseră recrutați polițiști dintre localnicii ucraineni. Printre aceștia “vaccinuri” ciudate. Lumea credea că era vaccinuri anti-tifos exantematic.

Motivul inițial al deportării era teama că tifosul începea să răspândească în zonele unde erau concentrați evreii, care trăiau înghesuiți în condiții insalubre, condiții perfecte pentru proliferarea bolii. Românilor le era frică de infecție și în plus germanii de peste Bug le spuneau să ia măsuri, altfel boala va trece râul înspre est. După ce au plecat de la baia comunală le-a luat trei zile de mers pe jos până  la Peciora. Într-o noapte au dormit într-o șură, mânjiți cu balegă, în altă noapte au dormit în câmp, într-un din cele mai friguroase ierni din întreg secolul XX. Să nu uităm de asemenea că erau plini de noroi și duceau cu ei copii și bagaje.

Reporter: Ce era lagărul de la Peciora unde au fost deportați evreii din Tulcin?

Maksim Goldenshteyn: Au sosit la Peciora la ceea ce fusese domeniul uneia din cele mai puternice familii nobiliare poloneze, Potocki, care avea ziduri de piatră, o poartă metalică la intrare, a cărei poză apare pe coperta cărții. Apoi urma o alee, iar domeniul era împădurit. Pe vremea nobililor polonezi exista și un palat luxos care se pare că a fost distrus după Revoluția bolșevică.

Apoi bolșevicii au înființat acolo un sanatoriu pentru tuberculoși, destinat veteranilor. Era un loc al vindecării unde oamenii puteau beneficia de aerul curat, de Bugul din apropiere. Aceasta era înainte de antibiotice când se credea că aerul curat poate vindeca boala.

Inițial au fost aduși acolo 3.005 evrei din Tulcin. Printre ei era bunicul meu, Motl Braverman, care avea 12 ani, o soră mai mare, un frate și o soră mai mică, deci patru copii, părinții lor și bunicul matern.

Peciora – Lagăr al morții

Reporter: Care era regimul impus deținuților în lagărul de la Peciora? 

 

Maksim Goldenshteyn: Când primii evrei au fost aduși în acest sanatoriu de tuberculoși au băgat de seamă că oamenii care-i păzeau acolo era polițiști ucraineni postați de-a lungul zidurilor, care uneori intrau și în lagăr. Jandarmii români care controlau acel teritoriu puteau fi văzuți ocazional, dar potrivit mărturiilor nu erau prezenți prea des, ba chiar destul de rar.

Polițiștii ucraineni erau brutali, violenți, plini de ură, ucigași. Chiar de la început evreii erau bătuți atunci când rupeau crengi din copaci ca să facă foc să se încălzească, pentru că li se spuse că numai crengile deja căzute puteau fi folosite. Cine încerca să evadeze puteau fi omorât în bătaie, în anumite cazuri au existat relatări de violențe sexuale.

Unii dintre deportați au putut aduce mâncare cu ei, alții au primit mâncare de șa țărani ucraineni pe drum, dar pe termen lung singura posibilitate de supraviețuire era trocul hainelor lor contra mâncare adusă de țăranii ucraineni care se adunau în fața porții lagărului.

Se pune întrebarea de ce acceptau gardienii ucraineni acest troc? Pentru că era mituiți. Și pe urmă de ce ar fi fost interesați țăranii ucraineni de haine care erau murdare și posibil pline de păduchi? Motivul era că bunurile de consum lipseau aproape în totalitate în vremea planurilor cincinale ale lui Stalin.

Reporter: Peciora a fost descris de istoricul Matatias Carp despre cel mai groaznic loc de internare pentru evreii din Transnistria.

Maksim Goldenshteyn: Era un lagăr de exterminare, deși acest termen nu este agreat de istorici, pentru că ei preferă termeni mai preciși. Pe de altă parte trebuie notat faptul că lagărele de exterminare din Germania nu au corespondent exact cu cele din Transnistria. Dar Peciora era un lagăr unde oamenii erau trimiși ca să moară. Nu era mâncare, nu erau medicamente, nu erau condiții sanitare, nu era încălzire, multe dintre geamuri erau sparte și prin ferestre viscolea zăpada, deținuții trebuiau să sacrifice puținele haine care le rămăseseră pentru a acoperi ferestrele.

Dacă vorbim de rudele directe ale bunicului meu, care e personajul principal ale acestei povestiri, în mod miraculos a pierdut acolo numai pe bunicul său matern din cauza tifosului. Tatăl lui a fost deportat la este de Bug într-un lagăr de muncă de sclavi și a aflat ulterior de la un prieten că a fost împușcat, cândva în 1943, după ce nu a mai fost capabil să lucreze.

Peciora: germanii masacrează evrei, episodul Stratulat

Reporter: Care a fost implicarea germanilor în lagărul de la Peciora? 

 

Maksim Goldenshteyn: Bugul era în primul rând linia de demarcație între Transnistria și Ucraina controlată de germani unde exista o politică de anihilare totală, pe când la vest de Bug, unde românii au ucis majoritatea evreilor, exista o posibilitate de supraviețuire. Așa că atunci când deținuții de la Peciora mergeau 160 de pași până la Bug ca să-și spele hainele sau să ia apă erau conștienți că germanii de pe malul celălalt, dacă erau acolo, i-ar fi luat ca țintă și i-ar fi împușcat, de multe ori îi omorau în mod intenționat. Nu e clar cine erau acești germani, se pare că erau etnici germani locali recrutați în milițiile care acționau sub comanda SS.

Începând cu august 1942, șeful SS, Heinrich Himmler, a înțeles importanța construirii unei șosele strategice care să lege Polonia de sudul Ucrainei și ca să facă asta avea nevoie de lucrători sclavi. Dar numărul lucrătorilor sclavi disponibili din Ucraina erau redus pentru că germanii împușcaseră acolo foarte mulți evrei, ceea ce într-un fel era ciudat pentru că aveau nevoie de brațe de muncă. Românilor le era indiferent dacă evreii de la Peciora trăiau sau mureau, scopul lor oricum era să-i omoare germanii.

Reporter: În carte relatați un episod memorabil în care un rol esențial l-a avut un subofițer român.

Maksim Goldenshteyn: Sergentul Major Stratulat era comandantul jandarmilor din Peciora și șeful lagărului de acolo. El a avut un rol important într-un eveniment care a avut loc probabil în septembrie 1942. În acea lună etnicii germani din Ucraina au început să treacă Bugul în Transnistria în căutare de lucrători evrei sclavi pentru șoseaua strategică a lui Himmler. În același timp i-au obligat pe localnici să sape șanțuri, după care s-a răspândit zvonul că-i vor lua la muncă pe cei apți și sănătoși și-i vor masacra pe toți ceilalți.

Atunci l-au luat pe tatăl bunicului meu. A fost o acțiune violentă, au fost oameni împușcați când au refuzat să iasă din clădiri atunci când avea loc selecția, au smuls copii și i-au izbit de copaci, au smuls bebeluși din brațele mamelor.

Asta s-a întâmplat într-o luni, la începutul lui septembrie 1942, germanii s-au întors joi, după trei zile, ei știau că sosise la Peciora un convoi nou de evrei dintr-o localitate apropiată și au venit să lichideze deținuții care mai rămăseseră în lagăr, de care nu aveau nevoie ca muncitori sclavi și pe care aveau de gând să-i execute în șanțuri.

Ceea ce a urmat este ciudat: germanii au fost văzuți trecând podul în camioane au repetat ce făcuseră cu trei zile înainte, scoțând oamenii din clădiri, împușcându-i pe cei care rezistau și urcând pe ceilalți în camioane, gata să iasă cu ei pe poartă.

Și atunci s-a întâmplat ceva ciudat: camioanele s-au oprit, porțile au fost oprite, iar deținuții au așteptat apoi timp de mai multe ore în timp ce românii discutau cu germanii. Către sfârșitul după amiezii și-a făcut apariția sergentul major Stratulat, care o-a cerut unei evreice care vorbea română să le traducă celorlalți deținuți: “Vești bune, sunteți salvați. Aveți un Dumnezeu puternic, întoarceți-vă în încăperile voastre.” Se pare că motivul intervenției lui Stratulat era faptul că se îndrăgostise de Polya sau Polina Seltser, o evreică din Basarabia sau Bucovina, salvând mii de oameni de la moarte.

Chiar și azi se mai pot vedea șanțurile de la Peciora pe Google Maps, unul este gol, iar celelalte două au fost umplute mai târziu cu victime ale naziștilor.

Din totalul celor 11.000 de evrei care au fost aduși la Peciora circa 9.500 au pierit, adică între 80 și 90%.

Reporter: În toamna lui 1942 s-a produs o schimbare semnificativă a regimului impus evreilor de către ocupanții români în Transnistria. 

Maksim Goldenshteyn: Chiar când germanii și românii au început să lupte la Stalingrad, românii încep să-și dea seama că perspectiva unei victorii în război nu mai așa de luminoasă cum și-au imaginat și încep să-și schimbe politica față de evrei și nu mai permit deportarea în lagăre mai ales a celor proveniți din România propriu-zisă. Această relaxare a permis deținuților de la Peciora să poate să plece în alte ghetouri unde cel puțin se găsea mâncare și nu veneau germanii să-i masacreze.

Ca mulți copii, bunicul meu și sora lui mai mare și-au dat seama că dacă nu pleacă din Peciora nu vor putea supraviețui și vor muri de foame. Acolo supraviețuiseră doar din bunăvoința localnicilor care le aruncau mâncare peste zidurile lagărului. Tot umblând din ghetou în ghetou în căutare de mâncare bunicul meu a ajuns la Djurin, unde era o sinagogă mare care primea refugiați de la Peciora și de la alte lagăre, chiar și de la est de Bug.

Sunt numeroase mărturii din partea supraviețuitorilor privind teama că pe măsura înaintării Armatei Roșii spre vest germanii înainte de a se retrage ar fi înconjurat lagărele și masacrat pe supraviețuitori, ceea ce nu s-a întâmplat, ei pur și simplu au fugit. Când au sosit și au eliberat lagărele, ostașii sovietici erau uneori comandați de ofițeri evrei, precum căpitanul care a eliberat Peciora. La Djurin unul dintre soldații sovietici și-a eliberat chiar propriul tată. Asta dovedește că evreii nu au fost numai victime, ci și eliberatori ai acestor lagăre.

 

Cartea lui Maksim Goldenshteyn So They Remember – A Jewish’s Family Story of Surviving The Holocaust in Soviet Ukraine, Ca să-și amintească – Povestea supreaviețuirii unei familii evreiești a Holocaustului din Ucraina Sovietică a apărut la editura Barnes & Noble