Legăturile sacre ale Coroanei Angliei cu legea evreiască

Puțini știu, dar schisma care a dat naștere Bisericii Anglicane, al cărei nou cap este Carol al III-lea, s-a bazat pe o dispută bizară legată de Talmud și pe admirația regelui Henric al VIII-lea pentru legea evreiască.

Talmudul, arhiepiscopul și mănăstirea

„Talmudul babilonian este principala bijuterie a Westminster Abbey”, a susținut arhiepiscopul Carpenter în 1956, justificând refuzul său de a vinde cărțile renumitului colecționar evreu Jack V. Lunzer.
Un Talmud, cea mai mare comoară a acestui înalt lăcaș al Bisericii Anglicane, locul de înmormântare și de încoronare a principalilor suverani ai Angliei, unde va fi înmormântată în curând Elisabeta a II-a?
Pentru a înțelege acest strigăt din inima arhiepiscopului, trebuie să ne întoarcem cu patru secole în urmă.
Povestea începe în 1523. În acel an, regele Angliei, Henric al VIII-lea, a decis să se despartă de soția sa, Ecaterina de Aragon: după paisprezece ani de căsătorie și repetate avorturi spontane, aceasta îi dăduse doar o fiică, Maria. Convins că uniunea sa era blestemată și dorind să aibă un moștenitor, monarhul a decis să se căsătorească cu amanta sa, Anne Boleyn. Problema era că divorțul nu era permis de Biserica Catolică, iar singura soluție era ca monarhul să obțină anularea căsătoriei sale de la Papa Clement al VII-lea. El susține apoi că uniunea sa cu Ecaterina de Aragon nu este valabilă și prezintă câteva argumente solide în acest sens.

Duel talmudic între rege și papă

Prima dată, Catherine se căsătorise cu fratele mai mare al lui Henry, Arthur, care a murit prematur. Pentru a se asigura că apropierea dintre Spania și Anglia va continua, s-a decis ca noul rege Henric să se căsătorească cu cumnata sa.
Dar Biserica s-a opus căsătoriei: conform legislației biblice bazate pe Vechiul Testament în vigoare la acea vreme, un bărbat nu se putea căsători cu soția fratelui său (Leviticul 18:16). Cu excepția cazului în care se putea dovedi că uniunea dintre Catherine și Arthur nu fusese consumată.
La insistențele Isabelei de Castilia, mama Ecaterinei, Papa Iulius al II-lea de atunci a renunțat la testul de virginitate necesar pentru a valida uniunea cu Henric, iar nunta a fost celebrată.
Acesta a fost calul de luptă al lui Henric al VIII-lea. El a susținut în fața papei că dispensa care i-a permis uniunea cu Ecaterina de Aragon a fost acordată în mod necorespunzător și că aceasta nu era virgină atunci când s-a căsătorit cu ea.
În zadar: Clement al VII-lea a refuzat să anuleze căsătoria. Așa a început ceea ce a fost numit Marea Chestiune a Regelui.
Henric al VIII-lea a denunțat incompetența papei, incapabil să deducă ce era potrivit din versetul clar din Levitic, care interzicea căsătoria cu soția fratelui său.
Dar pontiful nu s-a dat bătut însă în retragere și a mers să se consulte cu savanții evrei în Talmud. La sfatul lor, el a invocat legea Yibbumului, enunțată în Deuteronom: „Dacă frații locuiesc împreună și unul dintre ei moare fără urmași, văduva nu se poate căsători cu un străin; cumnatul ei este cel care trebuie să o ia de nevastă”.
Argumentul este de neoprit și validează căsătoria regală.

Biserica Catolică în fața contradicțiilor sale

Încolțit, Henric al VIII-lea a decis să apeleze la proprii rabini.
Se lovește însă de o piedică majoră: în regat nu mai exista niciun evreu de la expulzarea lor cu două secole mai devreme…
Nu contează: suveranul îi îndeamnă pe emisarii săi care trăiesc în Italia să găsească rabini care să-i dea dreptate.
Isaac Halfon a fost unul dintre ei: acest rabin venețian a subliniat că, sub impulsul rabinului Gershom de Mainz, autoritatea supremă în rândul evreilor europeni din Evul Mediu, legea Yibbumului a încetat să mai fie aplicată și că evreii, pentru a se dispensa de ea, practicau sistematic ceremonia „descălțatului” descrisă în Deuteronom.
Totul părea să fie în favoarea regelui.
Dar spiritul de luptă al papei și a rabinilor săi nu încetează. Noul lor argument este că deciziile lui Rabbenu Gershom se aplică doar evreilor ashkenazi și că regina Ecaterina, originară din Spania, este sefardă! Căsătoria regală, spuneau ei, era, prin urmare, legitimă.
În cele din urmă, Henric al VIII-lea i-a întrebat pe rabinii însărcinați cu acest caz ce ar face în locul lui.
„Divorțul, desigur”, au răspuns ei.
Aflând că divorțul este perfect permis de Vechiul Testament și, prin extensie, de Talmud, pe care Papa își bazează argumentul, Regele devine conștient de enormul paradox care stă la baza catolicismului; el simte că Suveranul Pontif și-a bătut joc de el de la început, reținând doar ceea ce îi convine.
În ochii săi, Biserica era vinovată de ignoranță și era hotărât să se elibereze de o putere pe care o considera abuzivă.
A fost schisma. Suveranul, a cărui căsătorie fusese anulată cu un an mai devreme de către noul arhiepiscop de Canterbury, s-a proclamat șef al Bisericii Anglicane la 17 noiembrie 1534. Anglicanismul nou născut se baza pe autoritatea unică a Scripturii.
Între timp, regele, fascinat de înțelepciunea legii iudaice, a comandat o ediție completă a Talmudului, care avea să fie prima tipărită vreodată, chiar cea pe care o râvnea colecționarul Jack Lunzer.
Învățarea limbii ebraice era acum prescrisă în cadrul familiei regale pentru a înțelege legea originală. În timp ce în marile universități din țară se creau catedre de ebraică, familia regală nu făcea excepție de la regulă.
Mary Stuart a lăsat o carte de psalmi adnotată de mâna ei în ebraică, iar regina Elisabeta I, fiica lui Henric al VIII-lea și a Annei Boleyn, este cunoscută pentru că stăpânea perfect această limbă.

Întoarcerea pe pământul evreiesc

Povestea legăturilor dintre legea orală și anglicanism nu ar fi completă fără o relatare a incredibilului concurs de împrejurări care a dus la întoarcerea faimosului Talmud al lui Henric al VIII-lea pe pământ evreiesc.
Povestea este relatată de Pierre-Henry Salfati în excelenta sa carte ”Talmud, Enquête dans un monde très secret”, după ce a avut privilegiul de a discuta cu Jack Lunzer.
În pofida refuzului categoric al Westminster Abbey de a vinde cărțile, colecționarul nu a renunțat niciodată la visul de a le deține într-o zi. Și se pare că providența a fost în mare parte de partea lui.
La începutul anilor 1980, în timp ce se afla în Sierra Leone, colecționarul a pierdut zborul de întoarcere.
În timp ce răsfoia un ziar găsit în aeroportul unde aștepta următorul avion, Jack Lunzer a dat peste câteva rânduri: un cunoscut lord, în căutare de bani pentru a repara acoperișul conacului său, dorea să vândă carta Westminster Abbey. Colecționarul nostru a avut în sfârșit moneda de schimb.
Astfel, printr-o tranzacție confidențială, un evreu a returnat Carta Abației la locul de origine, iar creștinii au returnat Talmudul pe pământ evreiesc.

Obiceiuri durabile

Ce a rămas din legăturile inițiale dintre legea evreiască și regii Angliei?
În afară de faptul că numele „britanic” înseamnă „omul legământului” (brit-ish), unele dintre tradițiile Coroanei sunt derivate direct din iudaism.
La încoronarea lor, suveranii Angliei sunt unși, li se toarnă ulei pe cap.
În plus, dreptul de naștere, dreptul de succesiune, precum și anumite măsuri particulare în vigoare în regat, sunt preluate din dreptul iudaic.
În cele din urmă, se știe că circumcizia a fost practicată în cadrul familiei regale cel puțin din secolul al XVIII-lea, deși motivele acestui obicei nu sunt foarte clare.
În orice caz, este foarte probabil ca Henric al VIII-lea să fi fost mulțumit de ea…(Anima News)