Dr. Filip Panait: Papii la sfat cu Rabinii!
(Noi când am întrebat ultima oară un rabin?)
Povestea de la Curtea Regală a Angliei rămâne ca un model de bune practici teologice, mai ales când problemele în cauză sunt extrem de sensibile.
După ce veți citi articolul de mai jos, înțelegerea subiectului va fi mult mai bună.
De ce papii au apelat la serviciile rabinilor și, mai ales, de ce au utilizat drept îndrumar pentru interpretarea legii, Talmudul Babilonian?
În primul rând pentru că analfabetismul funcțional era la ordinea zilei în rândul clerului catolic, iar, în al doilea rând, pentru că rabinii înțelegeau ebraica nativ, fără să aibă nevoie de suport lingvistic.
Papii știau că Noul Testament nu asigură o dezvoltare spirituală desăvârșită, fără Vechiul Testament, care era singura Scriptură la care se raportau apostolii.
În disputa cu regele Angliei, onoarea papei, ca autoritate în materie teologică, nu putea fi pusă în joc, așa că a apelat la cei mai buni interpreți ai Legii lui Dumnezeu, și la cea mai bună colecție de scrieri legate de subiectul în dispută.
Talmudul Babilonian era considerat cel mai bun ghid de interpretare a legii, fiind scris de învățații evrei imediat ce au fost duși în robia babiloniană. Poporul evreu nu mai avea țară, nu mai avea Templu, nu mai avea leviți în fiecare cetate, iar dorința de a păstra vie credința strămoșească și unitatea poporului i-a făcut pe învățații Torei să aștearnă în scris tot ce știau despre lege și despre interpretarea ei.
Când a venit Iisus Hristos, nu numai că a întărit legea și interpretarea ei, dar i-a extins aplicabilitatea până la nivelul spiritului, dincolo de litera scrisă.
Astfel, dacă legea spunea că un bărbat nu are voie să preacurvească, Iisus extinde conceptul și poruncește ca nici măcar în gând să nu existe o astfel de idee.
După cum spuneam și cu alte ocazii, calea sfinților nu poate fi identică cu cea care duce în Sodoma. Prin urmare, nu putem merge doar după învățăturile scrise în Noul Testament, căci despre Calea Sodomei, cu tot ce înseamnă aceasta, este scris doar în Tora și în mărturia Tanah-ului. A elimina mărturia și legea înseamnă a pierde dreptul la viața veșnică, după cum stă scris chiar și în Apocalipsa.
Apocalipsa 20:4
4.,,Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărăţit cu Hristos o mie de ani.”
Creștinii au o mare problemă cu legea și cu interpretarea ei, în contextul morții și învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Ne lipsesc rabinii, căci episcopii și păstorii noștri s-au dat după popor, și după obiceiurile păgâne, ca să poată trai bine și fără dureri de cap.
Practic, primele patru porunci din Legea Morală nici nu există pentru creștini, indiferent de cum se numește gruparea respectivă.
Cultul icoanelor, cultul sfinților și al morților, sunt doar câteva din abaterile de la Calea Domnului, sau Halaha, cum spun evreii. Niciunul dintre păstorii noștri nu se sinchisește să întrebe vreun rabin despre aceste probleme, sub pretextul că știu ei mai bine.
Dar istoria ne confirmă că papii au apelat la serviciile rabinilor, când au avut o dispută serioasă cu regele Angliei.
Ortodoxia și catolicismul sunt atât de departe de Halaha, de Calea Domnului, încât nu știu dacă poate fi mântuit vreunul dintre cei care conduc bisericile respective și care știu mersul lucrurilor. Nici turma care-i urmează orbește nu este departe de a fi scoasă din Cartea Vieții Mielului.
Despre ziua de odihnă, oranduită în porunca a patra, nici nu mai discută nimeni, sub pretextul că aparține iudaismului, iar Hristos păstrează tăcerea, sau chiar o desființează cu anumite ocazii.
Prin urmare, după începerea persecuțiilor împotriva evreilor și creștinilor, în primele secole, episcopii au venit cu ideea de a serba duminica, pentru a se detașa de evrei, care declanșaseră două răscoale împotriva Imperiului Roman, una soldată cu dărâmarea Templului, în anul 70 dCh, iar alta, în anul 135 dCh, sub conducerea lui Barkoba, când au fost împrăștiați prin tot imperiul și supuși la tot felul de legi restrictive și impozite suplimentare.
Creștinii s-au prevalat de sărbătoarea cincizecimii, care era rânduită de pe timpul lui Moise, dar și de învierea Domnului Iisus Hristos, tot într-o duminică, așa că au schimbat rapid ziua de odihnă.
Acesta este contextul și acestea sunt faptele, restul nu mai contează!
Prin secolul XV și XIX au existat mai multe mișcări creștine care au revenit la ziua de odihnă, stabilită de Dumnezeu la creațiune, și au început să respecte sâmbăta ca zi sfântă. Aceste mișcări nu au avut un impact major în lumea creștină, datorită comodității și a temerii că restricțiile sabatului ar fi prea rigide. În prezent doar Biserica Adventistă este mai vocală în privința sâmbetei, fiind și cea mai numeroasă grupare de acest tip.
Problema lor este dată tot de lipsa informațiilor despre sabat, pe care doar rabinii le dețin.
Aroganța americană și misticismul asociat oracolului EGWhite, au transformat o idee bună despre sabat într-un surogat, asociat parțial iudaismului și parțial catolicismului.
Mai nou, a apărut o nouă grupare în adventism, numită Biserica Adventistă Biblică, care pune accentul pe respectarea cu strictețe a perceptelor biblice, dar care nu a schimbat nimic în legătură cu sabatul. Episcopul Iacob Coman ar trebui să întrebe rabinii în multe chestiuni teologice, ca nu cumva să devină conducătorul unei biserici gata fosilizate.
Sabatul instituit în Geneza are la bază săptămâna creației, în care Dumnezeu a lucrat șase zile, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. Cum în primele trei zile soarele nu exista, rezultă că altul era criteriul de numerotare a zilelor, care avea în vedere apariția întunericului, nu apusul soarelui, cum este înțelegerea adventistă.
Despre sabat ar trebui citit și articolul de mai jos, care este mai vechi și poate să aducă un plus de lumină în viețile multor creștini.
https://m.facebook.com/groups/CENTRUL.DE.STUDII.APOCALIPTICE/permalink/1509624506136427/
Concluzia ar fi că fără rabini, creștinii riscă să piardă mântuirea.
La rândul lor, rabinii fără Hristos ar putea să piardă și ei mântuirea.
Până la urmă rămâne o singură întrebare: cine va fi mântuit?
Nu am niciun răspuns, dar rămâneți lângă Hristos, ca să fiți salvați!
Lângă Hristos este și legea și prorocii și mărturia! (Dr. Filip Panait, Anima News)
