Petru Clej: Dreapta populistă/extremă obține succes după succes în Europa și pe voi vă freacă grija de pericolul comunist?

Giorgia Meloni este favorită pentru preluarea postului de prim ministru al Italiei, în urma victoriei clare a alianței partidelor de dreapta și centru dreapta în alegerile parlamentare. Ea se află în fruntea partidului Frații Italiei (FdI), un descendent direct al Mișcării Sociale Italiene (MSI), partidul neo-fascist care la rândul său era descendentul mișcării fasciste conduse până în 1945 de dictatorul Benito Mussolini.

Prim ministra în așteptare Meloni nu este o novice pe scena politică italiană: în vârstă de 45 de ani, ea a aderat în 1992, la vârsta de 15 ani, la organizația de tineret a MSI, iar în 2008 a devenit ministră a tineretului la numai 31 de ani în guvernul condus de Silvio Berlusconi, acum partenerul ei de coaliție cu partidul Forza Italia, alături de Matteo Salvini, fost ministru de interne și lider al partidului Liga lombardă sau Lega Nord.
Așa că orice comparație cu senatoarea Diana Șoșoacă din România aparține domeniului ignoranței și al provincialismului sufocant din România, care se revarsă mai ales pe rețelele sociale. Meloni este o politiciană a dreptei radicale din adolescență, eurosceptică, anti-imigrație, anti-LGBT, anti-avort, o conservatoare dură care a eliminat neo-naziștii din partid, dar ideologic este cel mai de dreapta politician din Italia care este pe punctul să preia funcția de prim ministru după Benito Mussolini, care a devenit premier acum aproape 100 de ani, pe 31 octombrie 1922.
Victoria lui Meloni a făcut din FdI cel mai puternic partid al dreptei populiste sau extreme din Europa Occidentală, cu 26%, depășind Partidul Popular din Elveția cu 25%. Rezultatul din Italia urmează celui din Suedia din 11 septembrie, unde partidul Democrații Suedezi (SD) s-a clasat pe locul al doilea cu 20,5% și va face parte din coaliția parlamentară de susținere a unui nou guvern de dreapta.
Ca și FdI, SD își are originile în organizații neo-naziste suedeze, iar liderul său, Jimmie Akesson, a reușit să de-diabolizeze partidul, eliminând elementele radicale zgomotoase, dar a păstrat discursul anti-imigraționist, o tactică electorală de succes într-o țară cu o populație de 10,5 milioane din care 14% sunt imigranți și care este terorizată de un război urban al narcotraficanților care a făcut anul acesta aproape 50 de morți, asasinate bineînțeles imputate imigranților.
Cu numai trei luni în urmă, în Franța, Reunirea Națională (RN) a devenit cel mai numeros partid de opoziție în Adunarea Națională, o altă operațiune reușită de de-diabolizare a liderei de dreapta Marine Le Pen, în condițiile în care președintele Emmanuel Macron și-a pierdut majoritatea parlamentară în scrutinul din iunie.
Tot văd pe Facebook reacții de satisfacție la aceste rezultate ale dreptei populiste/extreme în Europa. Români „conservatori” care încă se mai luptă cu stafia comunismului, eventual sub forma corectitudinii politice, imputată “extremei stângi” europene. Dacă-i întrebi unde este la putere extrema stângă, evident că nu-ți pot răspunde sau debitează clișee cu birocrația de la Bruxelles. Un singur partid al stângii radicale a fost la putere într-o țară a Uniunii Europene, SYRIZA în Grecia, din 2015 până în 2019 și nu a lăsat vreo urmă prea profundă, fiind înlocuit de tradiționalul partid conservator Noua Democrație la ultimele alegeri.
În fostele state comuniste dreapta populistă este la putere în Polonia și Ungaria, aceasta din urmă declarată recent de Parlamentul European ca nemaifiind o democrație funcțională. Partide ale dreptei populiste sau extreme au devenit prezențe comune în parlamentele unor țări ca Germania, Spania, Țările de Jos, Belgia, Austria, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Grecia, Ungaria, Polonia, Slovacia și marginalizarea lor devine din ce în ce mai dificilă, în primul rând din cauza temei imigrației, intrată de acum în discursul partidelor clasice, de centru-dreapta, dar și de centru-stânga, după cum a demonstrat-o recenta campanie electorală din Suedia, iar mai apoi datorită acestei de-diabolizări reușită de politicieni ca Meloni, Akesson sau Le Pen.
Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Partidele mai sus menționate au eliminat în bună măsură extremiștii, Marine Le Pen l-a dat afară din partid pe antisemitul ei tată Jean Marie, iar Meloni nu mai face apologia lui Mussolini, dar fondul și tentația extremistă rămân, mai ales printre militanții de la baza partidului.
Și aici mă întorc la aceia care mă întreabă de fiecare dată când scriu un articol despre antisemitism și fascism: dar despre comuniști de ce nu spui nimic? Păi am spus, la momentul potrivit, în anii ’90, când influența ideilor comuniste și spălarea pe creier prin acestea erau la ordinea zilei. Au trecut peste 30 de ani și de atunci s-a dovedit că ideologia comunistă și-a dat obștescul sfârșit. Din punctul meu de vedere, ea a fost o aberație în istoria omenirii, “a one-off” cu spun englezii, o invenție creată de mintea unor oameni care n-aveau nicio legătură cu lumea reală.
Fascismul însă face apel la ceva mult mai profund: la rasă, etnie, sânge, în general, la preferința oamenilor de a avea legături mai strânse cu cei care le seamănă la culoarea pielii, neam, limbă sau credință religioasă. Acesta nu e un lucru neapărat negativ, dar transformat în ideologie duce la vărsări de sânge pe o scară uriașă, după cum au arătat cele două războaie mondiale și nenumărate altele de atunci, cel mai recent agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei.
Așa încât am o rugăminte: scutiți-mă cu pericolul comunist, care e inexistent. Mai bine vedeți că în parlamentul României se face apologia Mișcării Legionare, nu a Partidului Comunist, și așa cum spuneam într-un articol precedent, nimeni nu contestă faptul că în România a existat un regim comunist, dar când afirmi că Zelea Codreanu și Ion Antonescu au fost fasciști provoci o sfântă indignare. Și atunci când dreapta populistă sau extremă din Europa obține succes după succes, ar trebui să vă sune clopoțelul de alarmă. Asta dacă nu cumva simțiți că gândiți ca oameni de-alde Meloni, Akesson sau Le Pen.

Petru Clej / ”Santinela”