HOLOCAUSTUL NU A EXISTAT? / JERZYK – Povestea cutremurătoare a unui copil care a cunoscut ororile Holocaustului și a ales SINUCIDEREA !

Autor: Evita Știru

Ziua Holocaustului a trecut deja în Israel. Istorisile de viață, triste, uneori eroice ce au depășit limita puterii omenești, relatate de supraviețuitori ai marii tragedii a poporului evreu sau de urmașii lor, au rămas vii în mintea și sufletul nostru.

Întrebarea care revine obsedant, an de an: „cum a fost posibilă, atâta ură, atâta furie, atâta cruzime, atâta bestialitate din partea reprezentanților unui popor (nu vreau să-i numesc oameni) împotriva celor a căror singură vină era aceea de a fi evrei?“, a rămas și anul acesta fără un răspuns concret.

”Eu nu sunt scriitor, nu sunt nici măcar un adult, EU SUNT DOAR UN COPIL”

Iată povestea care explică titlul, una din poveștile tragice din acele timpuri de atât de tristă amintire, timpuri în care oamenii, forțați de împrejurări, au acționat împotriva oricăror legi ale logicii.
Jerzy Felix Urman, cunoscut cu numele de Jerzyk, s-a născut în 1932 în orașul Stanislav din Galiția, astăzi localitatea ucraineană Ivano-Frankivsk, într-o familie înstărită: tatăl, Izidor – medic ginecolog, mama, Sofi – casnică.

În 1941, viața familiei s-a schimbat în rău, o dată cu invazia Germaniei naziste în URSS din 22 iunie 1941. Au început pogromurile împotriva evreilor. Unii au fost uciși, alții închiși în ghetoul înființat în oraș, printre ei și familia Urman. Ororile războiului nu l-au ocolit pe micuțul Jerzyk.
Într-o zi, acesta a povestit îngrozit părinților cum a văzut cu ochii lui, când un soldat neamț a prins un copil care vroia să aducă clandestin nițică hrană în ghetou, i-a scos ochii și l-a spânzurat.
Această scenă l-a impresionat puternic și i-a sădit în minte ideea de a nu se lăsa prins viu…
Când au început transferurile evreilor din ghetou în lagărele de exterminare, Jerzyk a cerut părinților o pastilă de cianură, otravă rapidă, pentru a se sinucide înainte de a cădea în mâinile naziștilor ucigași.
Părinții au consimțit: „Vom supraviețui sau vom muri toți trei împreună”.
Soarta a decis însă altfel.
În 1942, familia Urman a evadat din ghetou și au urmat peregrinări de la o ascunzătoare la alta.
Teama lor cea mare, în special a copilului, era că vor fi denunțați de localnici.
În septembrie 1943, Jerzyk a început să scrie un jurnal în care explică: „Eu nu sunt scriitor, eu nu sunt nici măcar un adult, eu sunt numai un copil“.
Băiețelul de 11 ani a notat și comentat cu maturitate, de la ce se întâmpla cu familia sa, până la știri despre mersul războiului.

„Hitler, întruchiparea diavolului, care a condus un război prin intermediul unor promisiuni false, a promis că va cruța femeile și copiii. În același timp, milioane de victime ale Gestapoului au fost îngropate în morminte comune. El va plăti pentru marea de sânge vărsat de victimele regimului său nazist”. (Jurnalul lui Jerzuk, 9 septembrie 1943)

…

„Mi-e team că nu pot descrie nici o mică parte a cruzimii Gestapoului. Cu toate acestea, războiul se apropie de sfârșit și ne va permite nouă, puținii care mai suntem încă în viață, să supraviețuim. Este de datoria mea să dau publicității aceste descrieri firave, căci sunt firave în comparație cu dimensiunile imense ale nelegiuirilor pe care le-am trăit”. (Jurnalul lui Jerzyk, 27 octombrie 1943)

În fatidica zi de 13 noiembrie 1943, câțiva bărbați au bătut la ușa ascunzătorii și au întrebat în poloneză: „Voi sunteți evrei?”
Unul dintre ei au lovit-o pe mamă cu patul revolverului, rănind-o grav.
În acel moment, Jerzyk a strigat: „Mamă am luat cianura”, și a căzut mort. Otrava și-a făcut rapid efectul.
Polonezii, șocați, au fugit în grabă.
În mijlocul nopții, Sofi și Izidor au săpat un mormânt în care au îngropat pentru odihnă eternă, trupul mic și neînsuflețit al fiului lor de numai 11 ani.
Ei nu și-au iertat până în ultima clipă a vieții, acceptul de a da unui copil pastila ucigașă.

Au fost multe cazuri de sinucideri în timpul Holocaustului, dar istoricii apreciază că sinuciderea unui copil de 11 ani a fost un caz rar, chiar în acea perioadă cumplită din istoria omenirii.
Părinții au supraviețuit, au ajuns în Israel, au locuit în Tel Aviv.
După război, li s-a născut o fetiță, dar noua lor viață a fost o viață tristă, veșnic în umbra morții micuțului Jerzyk.
Povestea tragică a familiei Urman nu ar fi ieșit la lumină fără intervenția unei rude îndepărtate, britanicul Anthony Rudolf, autobiograf, poet, critic literar, editor, traducător.
Acesta a avut ambiția de a o prezenta publicului larg și în 1991 a scos prima ediție a cărții „Jerzyk” – traducerea jurnalului din poloneză în engleză.

În 2003, Sofi a decedat și, printre obiectele rămase, s-a descoperit un jurnal pe care mama îndurerată l-a scris, la câteva săptămâni după moartea fiului.

„Scumpul meu fiu, pruncul meu drag, a trecut jumătate de an de când te-am pierdut. Noi suntem foarte triști, viața este atât de goală fără tine. Niciodată nu voi înceta să mă gândesc la tine, tu ești cu mine tot timpul”. (Fragment din însemnările dnei Urman)

Anthony Rudolf, captivat de însemnările mamei, a hotărât să scoată a 2-a ediție a cărții „Jerzyk”, care cuprinde fragmente din ambele jurnale și care a apărut în 2016.
Voi încheia cu cele spuse, în 2018, de autorul cărților:

„Cartea este în special un document important pentru familia mea și pentru poporul evreu. Amintirea Holocaustului este, după părerea mea, o parte din lupta împotriva negării lui și a ignoranței. Dacă Jerzyk ar fi trăit, ar fi avut 86 de ani. Eu sunt mândru că el trăiește în cartea mea și în reportaje apărute în presă. Jerzyk va fi unul dintre copiii ce nu vor fi uitați niciodată”.

Evita Știru, Anima News