Abordarea evreiască a vieții după moarte (Text, Audio)

Ascultă știrea

Ceea ce contează cel mai mult este să ne maximizăm viața înainte de moarte.

În ultima vreme a apărut un val de cărți noi care prezintă ceea ce autorii consideră a fi un argument de neclintit în favoarea supraviețuirii conștiinței dincolo de moarte, pornind de la mecanica cuantică, neuroștiință și filozofia morală.

Dar, a avea informația din interior pe care ne-o oferă iudaismul – cu mult înainte de publicarea acestor noi descoperiri care pretind că știu ce se întâmplă după „viața noastră plină de 120 de ani” – este mult mai satisfăcătoare decât cea mai convingătoare și presupusă validitate științifică pentru credința într-o viață după moarte.
Este adevărat, tradiția iudaică nu a pus niciodată accentul sau chiar nu a intrat în mari detalii cu privire la specificul Lumii care va veni.
Era pur și simplu un dat, un fapt înrădăcinat, așa cum au explicat comentatorii biblici, în noțiunea că suntem creați „după chipul lui Dumnezeu”.
Din moment ce Dumnezeu este veșnic, există ceva în fiecare dintre noi – esența divină care reprezintă identitatea noastră și la care ne referim ca fiind sufletele noastre – care trebuie să fie în mod necesar la fel de veșnic și nemuritor.
Sufletul ne însoțește călătoria prin viață și nu ne abandonează odată cu sfârșitul ființei noastre fizice.
Corpurile noastre, ca și creații materiale, au provenit din țărâna pământului și trebuie să se întoarcă la sursa lor; ele se dezintegrează atunci când sunt îngropate.
Dar sufletele noastre sunt darul lui „El însuși” pe care Atotputernicul l-a suflat în noi. Ele ne însoțesc în călătoria noastră prin viață și nu ne părăsesc odată cu sfârșitul ființei noastre fizice.
Iudaismul nu s-a oprit asupra lucrurilor evidente.
Sigur că există viață după moarte; fără ea, viața ar fi devenit o sclipire trecătoare, poate amuzantă cât a durat, dar în cele din urmă lipsită de sens.
Tora a înregistrat trecutul ca istorie; a ales să lase viitorul ca un mister.
Scopul ei a fost în primul rând să fie un „copac al vieții” preocupat să ne învețe cum să ne îmbunătățim pe noi înșine și lumea noastră în timp ce o locuim. Detaliile existenței noastre post-terrestre au fost în mare parte lăsate neînregistrate.
Va fi timp suficient pentru ca noi să descoperim planul general divin pentru Lumea care va veni – odată ce vom ajunge acolo.
Dar, dacă vrem să ne conducem viețile cu un simț adecvat al responsabilității și al scopului, există unele lucruri pe care înțelepții au realizat că trebuie să le cunoaștem. Așa că ne-au oferit o privire în viitor, după moartea noastră.
În momentul morții, îl întrezăresc pe Dumnezeu.
Tora ne învață că Dumnezeu a decretat: „Nimeni nu mă poate vedea și să trăiască” (Exodul 33:20).
Implicația este clară: odată cu sfârșitul vieții ni se acordă darul unei viziuni minuscule a Celui Atotputernic.
Acesta este motivul, sugerează mulți comentatori, pentru care suntem obligați să închidem ochii celui decedat. Ochii care L-au văzut acum pe Dumnezeu Însuși trebuie să fie închiși de la orice alt contact cu profanul.
Iar această întâlnire de moment este cea care servește la a da sens tuturor vieților noastre.
Ne dăm seama brusc că tot ceea ce am făcut sau am spus vreodată a fost în prezența unei Puteri Superioare.
Tot ceea ce am realizat sau nu am reușit să facem a fost judecat de Cel care ne-a creat.
„Să știi în fața cui ești destinat să dai socoteala finală” este limbajul Talmudului.
Poate exista un stimulent mai mare pentru a face binele și nu răul decât cunoașterea faptului că, în cele din urmă, Dumnezeu este Cel care va judeca dacă am fost un succes sau un eșec?
În Cabala, misticii adaugă o mică parte la poveste.
Nu numai Dumnezeu este cel care ne judecă.
Atunci când ne luăm rămas bun de la lume, ni se arată un film care conține scene din întreaga noastră viață. Suntem martori la fiecare moment al zilelor noastre pe Pământ, care trec în fața noastră cu o rapiditate incredibilă.
Și, în timp ce ne privim propria noastră poveste derulându-se, există momente în care ne strâmbăm de jenă; altele în care zâmbim de bucurie.
Derapajele noastre morale din trecut ne fac să tresărim de durere; victoriile noastre asupra înclinațiilor noastre rele ne oferă un sentiment acut de triumf spiritual.
Atunci ne dăm seama, în retrospectivă, că numai noi suntem cei mai mari judecători ai propriei noastre vieți.
Ceea ce se întâmplă după moarte este că dobândim înțelepciunea de a ne evalua propria viață după standardele Cerului – pentru că am întrezărit în sfârșit o perspectivă eternă.

Eternul, aici și acum

Există o sinagogă în Ierusalim cu o caracteristică arhitecturală foarte neobișnuită. Într-unul dintre pereții din fața credincioșilor este construit un sicriu.
Explicația oferită este că aceasta este o tradiție pe care comunitatea lor o păstrează de multe secole.
Ea își avea rădăcinile într-un efort de a le reaminti tuturor adevărul cardinal că, fiind muritori, suntem cu toții destinați într-o zi să ne confruntăm cu Creatorul nostru.
Nimeni nu este scutit de judecata finală. A pune acest lucru în prim-planul conștiinței noastre în fiecare zi, nu este morbid, ci cu siguranță o mitzva (binefacere).
Nu, nu trebuie să cunoaștem detaliile Lumii viitoare.
Dar trebuie să fim în permanență conștienți de realitatea că zilele noastre vor fi examinate de o Autoritate Superioară – și că noi înșine vom fi forțați să ne alăturăm judecății divine.
Nu există o imagine clară pictată pentru noi despre Rai și Iad. Deși credința în răsplată și pedeapsă după moarte este, potrivit lui Maimonide, unul dintre cele 13 principii majore ale credinței noastre, nu avem cum să știm exact ce se înțelege prin acest concept.
Dar putem risca o presupunere.
Din moment ce intrarea noastră în lumea de dincolo este precedată de obligația fiecăruia dintre noi de a viziona înregistrarea filmată a vieții noastre, ce iad mai mare poate exista decât să fim nevoiți să ne recunoaștem acțiunile rușinoase și eșecurile noastre inconștienți până în veșnicie?
Și ce rai mai mare poate exista decât posibilitatea de a privi înapoi pentru totdeauna la actele personale de bunătate, de caritate și de comportament nobil și pios care ne-au făcut să găsim favoarea în ochii lui Dumnezeu?
De aceea este atât de important pentru noi să afirmăm că moartea nu este sfârșitul. Și chiar dacă nu știm cu exactitate cum vor fi tratate sufletele noastre, fie sus, fie jos, am fost asigurați că celor drepți li se garantează recompense pe măsura faptelor lor bune, iar cei răi vor regreta răul pe care l-au săvârșit.
Iadul este conștientizarea profundă a faptului că am irosit o parte importantă a vieții.
Ce este iadul? Îți amintești când erai în clasa a opta și s-a întâmplat ceva extrem de jenant? Rușinea pe care o simțeai și cum îți doreai ca pământul să se deschidă ca să poți dispărea.
Acesta este iadul. Este cea mai profundă realizare a faptului că viața noastră (sau o parte din ea) a fost irosită, ceea ce creează un regret și o rușine profundă în sufletul nostru.
Vestea bună este că Dumnezeu – în infinita Sa bunătate – a stabilit acest lucru ca fiind un proces de curățare, în care, după un an (sau mai puțin), toată negativitatea a fost spălată pentru totdeauna.

Închiderea cortinei

Așadar, de ce să ne gândim la ce se întâmplă după moarte cât timp suntem încă aici?
Răspunsul este simplu și, în același timp, foarte profund: Orice acțiuni pe care le întreprindem pe Pământ trebuie să fie cu un simț al ramificațiilor lor eterne.
Poate că acest lucru este cel mai bine reflectat în următoarea poveste.
Un om foarte bogat, care nu era cunoscut pentru evlavia sa, stătea la o coadă lungă de oameni care așteptau ca viața lor să fie evaluată de curtea cerească. El a ascultat cu atenție cum cei care erau judecați în fața lui povesteau atât eșecurile lor spirituale, cât și realizările lor.
O parte dintre ei păreau să aibă balanța înclinată împotriva lor, până când și-au amintit brusc de actele de caritate pe care le făcuseră, care au înclinat dramatic balanța în favoarea lor.
Omul bogat a luat totul în considerare și a zâmbit în sinea lui.
Când i-a venit rândul, a spus cu încredere: „Poate că am comis multe păcate în timpul vieții mele, dar acum îmi dau seama ce are puterea de a le anula. Sunt un om foarte bogat și voi fi fericit să scriu un cec foarte mare pentru orice organizație de caritate pe care o recomandați”.
La care instanța a răspuns: „Ne pare sincer rău, dar aici nu acceptăm cecuri – doar chitanțe”.
Alegerile pe care le facem astăzi ne creează partea noastră eternă în Lumea de dincolo.
Adevărata tragedie a morții este că ea reprezintă închiderea cortinei asupra capacității noastre de a mai face mitzvot. Nu mai avem liberul arbitru de a face binele (sau răul). Doar ceea ce aducem în acel moment ne poate câștiga intrarea într-o stare de fericire eternă. Ceea ce facem aici și acum este ceea ce contează cu adevărat. Alegerile pe care le facem astăzi ne creează partea noastră în Lumea de dincolo. Pentru eternitate.
Moartea nu este un distrugător, ci o tranziție.
După cum spunea rabinul hasidic Mendel de Kotzk: „Moartea este doar o chestiune de trecere dintr-o cameră în alta. Iar dacă ne trăim viața în acord cu voința lui Dumnezeu, suntem siguri că locul în care mergem este, în cele din urmă, zona cea mai frumoasă”.
Da, există viață după moarte. Dar cea mai frumoasă viață de după moarte este obținută dacă ne concentrăm asupra modului în care ne putem maximiza viața înainte de moarte. (Anima News)